? Preludiu … ??

Bărbatul stă întins în pat, acoperit până la gât cu o pilotă. Ține o pernă uriașă în brațe, astfel încât partea de jos a acesteia să fie sugrumată între picioare. Din când în când, se mai întoarce pe spate, pentru a reveni apoi pe aceeași parte stângă, la fel de învelit și cu o aceeași pradă. Acum, parcă ar căuta cu privirea ceva pe noptieră. În semiîntuneric, ochii se lovesc mai întâi și inevitabil de lemnul care îi susține, apoi parcurg grăbiți cotorul unei cărți, vechi, citite și răscitite, așa cum îi arată colțurile coperților și culoarea ștearsă, ceasul pe care câteva cifre roșii anunță o oră neinteresantă, o cană de cafea încă o zi pe pământ, cu litere groase, și negre, coboară pe mobil, cad din nou pe lemn și ajung, după ceva vreme, pe cutia roșie de prezervative nefolositoare. Probabil sunt cumpărate de mai multă vreme decât cartea, sunt pline de praf. Bărbatul stă în pat, pe spate, acoperit până la gât cu o pilotă. Își ține mâinile întinse pe lângă corp, arată exact ca un faraon turnat în cearșaf. Din când în când, se mai foiește, acum – spre exemplu – se scarpină între picioare, un gest poate nu demn de o figură înaltă, dar fără îndoială un gest pentru oricare dintre oameni. Mâinile revin la locul lor, oarecum paralele cu restul corpului, însă ceva este diferit în peisaj – s-a mișcat ceva în abisuri, s-a mișcat ceva în afară. Ordinea nu contează acum, și nici locul nu mai este interesant. Mâinile își schimbă din nou poziția – mai întâi mâna stângă, pare ca un șarpe constrictor mișcându-se pe sub pilotă, nu șerpuiește, e o umflătură acolo. Scarpină, o dată în sus spre buric, odată în jos, și revine paralelă oarecum corpului. Apoi mâna dreaptă, ca un șarpe constrictor își strânge prada și o trage în sus înspre buric și apoi în jos. Și revine oarecum paralelă cu restul corpului. Şi apoi mâna stângă din nou, și rămâne acolo, și șarpele strânge din ce în ce mai tare, și trage din ce în ce mai sus. Pe chipul bărbatului apar firicele de sudoare, se preling de pe frunte, umplu ridurile, se revarsă pe tâmple și apoi se pierd în părul minuscul de pe obraji. Sprâncenele s-au unit deasupra nasului, nările sunt căscate, gura e foarte liniștită. Șarpele stâng smulge tot ce găsește între picioare. Șarpele drept dezvelește corpul și îl lasă liber de pilotă. Șarpele stâng aruncă cât colo bucata de carne bătută și se așează lângă corpul oarecum paralel cu el. Șarpele drept încearcă să oprească șuvoiul roșu ce curge dintre picioare, își pune gura acolo, strânge și apasă, capsează. Și se întoarce apoi la locul lui, oarecum paralel cu șarpele stâng. Carnea e la locul ei, nimic nu s-a întâmplat, sau dacă s-a întâmplat chiar nu contează, bărbatul este adormit. Chiar acum cască, își duce amândouă palmele la gură, își acoperă și ochii. Se uită la ceas, ceasul nu se uită la el, e încremenit. Pe geam, primele raze de soare, mai poate sta puțin întins în pat, mai poate căsca de vreo două ori. Clefăie în silă, poate că a mâncat usturoi aseară și mirosul răbufnește prin toate papilele. Nu încă, mai stă puțin în pat, scapă el de el. Scoate puțin limba afară și, ca și cum ar vrea să o muște, apasă puțin cu dinții. Dinții sunt două rânduri de sape cu care adună putoarea într-un singur loc, spre vârful limbii. Și trage. Nici acum, chiar dacă mirosul neplăcut persistă, nici acum nu se va ridica să se spele pe dinți. Mai încearcă, strânge mai tare din dinți, dinții sunt niște lopeți cu care să scoată mirosul din rădăcini. Și gustul persistă, la rădăcină este sărat, cu urme de usturoi. Bărbatul nu mai cască, apasă și mai tare, dinții sunt niște bisturie cu care carnea bolnavă este înlăturată. Bărbatul nu este medic, apasă și taie, duce degetele la gură, apucă limba în clește și taie cu lama, nu este medic și taie încet, încet, cuțitele nu sunt ascuțite și chiar ar durea pe oricine spălatul ăsta pe limbă, dar bărbatul este liniștit. Este foarte liniștit. Dinții îi sunt roșii, scuipă în silă, a scăpat de duhoarea din gură. Acum, bărbatul doarme. Bărbatul doarme liniștit, pe jumătate dezvelit, se pare că nimic nu îl poate trezi. Țânțăroaica bâzâie, că oricum deocamdată nu poate face altceva. Bzzz de la fereastră, bzzz un mic ocol la lustră, bzzz lângă pat, pe noptieră – ultima parte din drum o va face pe jos, peste prezervative, lemne, cărți, cești goale cu cafea, într-un timp mai lung, dar mai sigur. Ajunsă la marginea noptierei, țânțăroaica trebuie să zboare și așa că zboară, aripile ei se lovesc atât de tare și de repede de aer încât … încât bărbatul dă odată din mână. Pe la urechea stângă, acolo unde țânțăroaica pare să fie. Și ea bâzâie iar, când trebuie să caute un loc cu piele mai fină, și bărbatul dă iar cu mâna, de data asta și mai tare, pe lângă urechea stângă. Țânțăroaica zboară, speriată sau doar ca într-un joc, bărbatul lovește de-a binelea urechea stângă, poate se aude și un poc pe lângă pleosc-ul care acoperă tot bzzz-ul, poate nu se aude, este sigur însă că din urechea stângă a bărbatului se prelinge un firicel pirpiriu de sânge. Bărbatul doarme liniștit. Îți așează capul pe partea stângă pe pernă. Poate că sângele va umple urechea, presiunea va crăpa craniul. Bărbatul doarme și de la fereastră se aud primele raze de soare. Ele sunt obosite, după atât drum lung, le este și frig, le este și frică, dar totuși cel mai mult le vine să se așeze acolo, lângă bărbat, să doarmă măcar pentru o clipă. Și de ce nu ar face asta? Ele, razele, fac un ocol camerei. Întâi și întâi, trebuie să dea perdeaua la o parte – o fi ea ruptă și cusută cu mână de bărbat prin unele locuri, însă tot le poate împiedica să intre. Înaintează la fel de repede, mai repede decât i-ar lua unui om obișnuit să vadă tot ce este în camera altui om, de la pereții crăpați și parchetul umflat până la ușa subțire și îngălbenită. Și încetinesc puțin. De sub pat ceva se aude, ca și cum cineva ar căsca, însă nu sunt dinți, nu sunt limbă, nu sunt plămâni, este doar un gâtlej care trage totul înspre sine. De pe noptieră altceva se aude, cai, doi cai, unul negru și unul alb, sau unul negru și unul negru, aleargă, se fugăresc, tropăie zgomotoși pe pământul lemnos, sar într-o scurtă istorie de dragoste care nu s-a întâmplat niciodată, sar într-un pământ nou și negru și se îneacă. În pat nu se aude nimic, bărbatul doarme liniștit, însă în semi lumina asta pare că i se umflă capul, că îi pleznesc tâmplele, pare că se va apuca în curând de torții și va vărsa totul din el. Însă din fereastră se aude ceva. Oamenii se duc la muncă, este un oraș viu, oamenii își plimbă cățeii, este un oraș viu, oamenii fac jogging dimineața, când este mai răcoare, oamenii sunt vii dimineața. În dimineața asta oamenii ar vrea să facă toate lucrurile astea, sângele lor este plin de cifre și animale neastâmpărate, de vise și planuri pentru un viitor cel puțin decent. Dar, în dimineața asta, cafeaua nu mai fierbe şi țigările nu se mai aprind, pentru că paiele de chibrit nu mai fac lumină, aragazul împrăștie un întuneric fierbinte. Pechinezii sunt niște bestii, unul din ei a sărit la gâtul stăpânului, colții lui albi nu sunt roșii, sunt negri. Pe stradă toate fiarele se răscoală în dimineața asta, calcă joggerii în picioare, de peste tot se aud urlete și țipete deznădăjduite, doamne, dă-mi cana asta de cafea fierbinte și albă și aprinde-mi țigara mai repede, că simt că mor. Bărbatul doarme și lângă el lumina s-a potolit. Bărbatul își dă o palmă peste urechea dreaptă și tot sângele i se scurge pe față. Lumina se sperie și fuge. E atât de liniște acum. Laurențiu se ridică din pat și își freacă ochii. Ce vis tâmpit. Se îndreaptă de spate, își înșurubează mai bine coloana și se ridică. Scărpinându-se între picioare se duce la baie. Cu siguranță se întreabă la ce s-o fi gândit/văzut/simțit ieri de a simțit/văzut/gândit toate tâmpeniile din lume în dimineața asta. Niciodată nu s-ar desparți el de ochii lui, de urechile lui, de limba lui, ca să nu mai spunem de ceea ce are mai scump pe lume – chiar dacă puțin cam nefolositor – și anume ceea ce are între picioare. Zâmbește. E o dimineață faină până la urmă. Se pișă. Se uită în oglindă acum. Cască. Se scarpină după o ureche, întinde mâna după pasta de dinți, după periuță, deschide robinetul. Și apa îi spune că e un mincinos și că ar fi mai bine dacă și-ar tăia nasul. Și Laurențiu ia bigul și începe să facă ce îi spune apa, calm. Și taie, rade mai bine spus, bine că nu sunt oase în nas, mai rău este că nu vede nimic și că își taie și buzele. Laurențiu e un bărbat bine, puțin cam morocănos astăzi. A avut câteva vise ciudate în dimineața asta, plus că i-a apărut o mică gâlmă pe omoplatul drept. În rest, totul este bine, lumea este vie din nou.

Sunt zeci, sute, mii de motive ca să zâmbești, iar tu rămâi cel mai bun dintre ele! Cu respect Ileana