Autor: Ileana Balaban

Eminescu – Poet Național ❗✍️

Exegeți, comentatori, istorici ai literaturii, epigoni, poețași mai mult sau mai puțin sincronizați cu înălțimea celui pe care vor să îl imite, pe scurt, o întreagă pleiadă de oameni ai cuvântului, care slujesc cum pot mai bine arta vocabulei și pe cei care o stăpânesc cu grație, toți se reunesc în fapte, în vorbe și în spirit în fiecare 15 Ianuarie pentru a aduce omagiu celui care a fost, este și va continua să fie inegalabilul Eminescu. Cele care s-au spus până acum au epuizat cam tot ce se putea spune. A vorbi despre Eminescu acum este un travaliu din ce în ce mai anevoios întrucât, nu-i așa, nu vrei să mesteci din nou ceea ce alții au mestecat înaintea ta de atâtea ori. Și, totuși, vrei să îți aduci, cumva, propria contribuție.
Prin urmare, cum să glosezi pe marginea unei teme pe care atâția au comentat-o în toate felurile posibile? Însă, Eminescu nu este o tema. Eminescu preluat ca tema este deja o chestiune ratată. Comentatorul de ocazie a derapat exact pe lângă esența a ceea ce este Eminescu.
Și ce este Eminescu? Mai întâi de toate, este părerea noastră de rău că nu ne amintim mai des de el. Este regretul că nu medităm mai adesea la profunzimea mărturiei poetului după care…nu credeam să-nvaț a muri vreodată… e marea revelație a acestor efemere care suntem și care alunecăm orbește pe axa eternității prăbușindu-ne în marea trecere pe care singuri ne-o măsurăm cu fiecare respirație, nedându-ne seama că nu facem nimic altceva decât, da, să alunecam și să ne pierdem în această mare trecere. Eminescu este, de fapt, peste tot pe unde poezia sa pătrunde și, mai mult, peste tot pe unde aceasta este lăsată sa intre.
Poetul este, în fond, disponibilitatea noastră de a-l primi în inima, în sufletul, în mintea și în spiritul nostru. El este moștenirea pe care a lăsat-o și felul în care noi înțelegem să o valorificăm. Însă ceea ce trebuie să înțelegem este că dacă această moștenire nu este scoasă din rafturile bibliotecilor, nu Eminescu dispare, ci noi ne împuținăm ca disponibilitate de a asculta și de a pătrunde ceea ce putem numi, trimițând la opera sa, semnul și marca unei genialități autentice. Însă, vreme trece, vreme vine și, venind și trecând, vremea aduce cu sine, fie și la răstimpuri, acest moment în care resimțim cu acuitate culpa de a nu ne fi îmbogățit tot tipul anului cu moștenirea eminesciană. Vina de a nu ne fi mișcat cu un pas mai departe, cu un vers mai aproape de ceea ce înseamnă, în fond, umanitatea care se înalță pe culmea cea mai înaltă a tot ceea ce este mai nobil și mai esențial în ea. Eminescu rămâne, pentru cei mai mulți, un nume de manual de liceu, o carte indiferentă în bibliotecă, un nume cu iz de formol pe care, de complezență, îl evocăm o dată sau de două ori pe an.
Unde este, așadar, Eminescu? Ei bine, s-a spus odată că Eminescu nu a existat, dar au existat multe lucruri frumoase, o țară de poveste, un lac, o lună zăcând într-un cuibar de ape, un codru de aramă, un sărman Dyonis, o fecioară cu degete de ceară, voievozi care sfidează cu înțelepciune păgânătatea, Luceferi abandonându-și nemurirea pentru Cătăline pământence, o intensitate cumplită a simțirii și a trăirii și cineva care să le rostească pe toate acestea. Și toate acestea s-au numit, printr-un joc al sorții, Eminescu. Eminescu nu a existat, spunea Marin Sorescu, însă acum este cazul să afirmăm răspicat că avem dreptul ca Eminescu sa fie peste tot, să ne lăsăm infuzați de moștenirea sa pentru a câștiga acel plus de umanitate pe care, în lipsa sa, nici măcar nu l-am bănui vreodată. Așadar, încă o dată, Eminescu este printre noi !

Un Semn… ✍️

Mă uit și-aud chemarea,
Străbate fulger zarea,
Vine iubirea-n șoapte,
Și vis alină-n noapte.
În spațiu acesta strâmt.
Un fulger ne-ntrerupt,
Venit este din stele,
Cu dor adus din ele.
Și loc ar vrea să-i fac,
Dacă mi-o fi pe plac,
Spre inima coboară,
Venind de sus pe scară.
Cu dor din zorii albaștri,
Căci e venit din aștri,
La mine, a poposit,
Și-i foarte obosit.
Trimis din cer fusese,
Gazdă să-i fiu, alese,
Și este semnul meu,
De sus venit cu greu.
Din semn divin să i-au,
Cu vin apoi să-l beau,
Dorul, să-l primenească,
Iubirea-mi ocrotească.

O Întâmplare… ✍️

Doi mari mistici ai Indiei, Kabir si Farid s-au întâlnit și timp de două zile au stat tăcuți alături. Discipolii erau foarte frustrați;ei ar fi vrut ca cei doi să vorbească, astfel încât ei să poată învăța foarte multe. Ei speraseră luni de zile ca Farid și Kabir să se întâlnească, să aibă loc o mare discuție și ei să se bucure de ea. Dar cei doi stăteau tăcuți și discipolii moțăiau. Dar, ce se întâmplase cu cei doi oameni ? Kabir nu fusese niciodată tăcut cu discipolii săi și nici Farid nu fusese tăcut cu discipolii săi.
După două zile, când Kabir și Farid s-au îmbrățișat și și-au luat rămas bun în tăcere și când discipolii au rămas fiecare cu maestrul sau, aceștia din urmă au năvălit cu întrebările: “Ce n-a mers bine ? de luni de zile am așteptat să vă întâlniți, iar voi n-ați rostit nici măcar un singur cuvânt. Aceste doua zile au fost pentru noi un chin”. Iar Kabir spuse: “Dar nu aveam nimic de spus, Farid poate înțelege tăcerea. Dacă aș fi spus ceva, m-ar fi crezut ignorant, pentru că atunci când liniștea există și liniștea o poate spune, ce rost au cuvintele? Noi trăim în aceeași lume. În clipa în care am privit în ochii lui și el a privit în ochii mei, ne-am recunoscut. Dialogul s-a sfârșit înainte de a începe”.
Iar discipolii au întrebat: “Dar ce ați făcut timp de doua zile?” Si Farid spuse: “Pur și simplu ne-am bucurat unul de altul, fiecare de spațiul celuilalt. Eram oaspeți reciproci. Ne-am dizolvat unul în altul, ne-am contopit unul cu celălalt, am dansat, am cântat. Dar toate acestea s-au întâmplat în tăcere.”

Fereastra Sufletului Tău ❣️

Am citit zilele acestea o poveste despre o familie care a primit de la o rudă în vârstă o casă într-un cartier foarte liniștit. Înainte de a se muta mama, tatăl și fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curățenie și a pregăti cât mai bine locuința.
În prima dimineață când au ajuns în casă fiica a observat, privind pe fereastră, o doamnă în vârstă care își întindea hainele abia spălate în balcon.
– Mama, privește ce haine murdare întinde vecina noastră în balcon! Până și eu știu să spăl mai bine decât ea! Poate ar trebui să merg s-o învăț cum se face! Sau poate să-i spun ce săpun să folosească…
Mama a privit la doamna în vârstă care își întindea rufele, a privit apoi la fiica ei și n-a spus niciun cuvânt.
Și așa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observațiile, în timp ce vecina își întindea rufele la soare.
După vreo lună fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe sârmă cearceafuri mult mai curate, așa că i-a spus mamei sale:
– Privește, a învățat să spele rufele, cu toate că n-am avut timp să trec pe la ea să-i spun cum se face!
Mama s-a uitat zâmbind la ea și i-a răspuns:
– Nu, astăzi am reușit să vin ceva mai devreme decât tine și am spălat geamurile casei noastre!
Și în viață se întâmplă de multe ori la fel… Totul depinde de cât de curată este fereastra sufletului nostru, cea prin care observăm faptele celorlalți.
Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne uităm la noi înșine și să ne curățăm sufletul pentru a putea vedea clar ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci am reuși în sfârșit să vedem și curățenia sufletească a celorlalți, chiar dacă ei nu sunt niciodată perfecți…
Fie că “afară” este ploaie, vânt sau soare… eu mă străduiesc în fiecare zi, atât cât îmi stă în puteri, să-mi păstrez curată fereastra sufletului. Și fără îndoială… azi te văd mult mai bine decât ieri!
O zi fericită, în care să intre cât mai multă lumină prin fereastra ta!