Categorie: De Vorbă Cu Mine Însumi ✍️

Doamne, Ai Te Rog Grijă De Noi !?

Nu contează cum sunt…ce fac…în ce situație sunt. Eu îți mulțumesc Doamne pentru răbdarea ce o ai cu mine… Uneori spunem că ne-am săturat de atâta răbdare, însă nu ne gândim la tine…la câtă răbdare ai tu cu noi. Îți mulțumesc Doamne și în numele familiei,… îți mulțumesc că suntem în viață îți mulțumesc că ne-ai dat posibilitatea … să vedem minunățiile lumi pe care tu le-ai creat pentru noi toți. Azi gândindu-mă la nevoile mele și la cât de greu îmi este fără părinți… m-a săgetat odată în inimă și gândul sa dus la tine ca de fiecare dată, atunci m-am luminat, gândurile au început să vină pozitiv, să te simt Doamne alături de mine. Doamne datorită ție avem urechi și datorită ție am putut auzi de Tine, îți mulțumesc din tot sufletul Doamne că ești alături de noi, îți mulțumesc că ai fost mereu alături de noi, în clipe grele… ne-ai ajutat de fiecare dată să ne ridicăm, mi-ai ascultat rugăciunile chiar dacă eu sunt o netrebnică uneori și am multe păcate. Tu Doamne mă asculți și de fiecare dată te simt când am gânduri negre. Te rog Doamne din tot sufletul nu ne părăsi… nu te depărta de la noi. Toată speranța și nădejde am în tine Doamne… numai tu ne poți ajuta să ne descrețim frunțile. Știu că nu este ușor pentru noi păcătoși…dar tu Doamne ești bun și răbdător și cred cu tărie că va veni și timpul când oamenii vor deveni mai buni. Te rog Doamne ai grijă de noi toți, iartă-ne greșelile, spală-ne sufletele noastre…ne curățește inimile și gândurile cele rele. Fără tine, nu există Mântuire. Iartă-ne Doamne și ai te rog grijă de noi. Mulțumesc Doamne din tot sufletul pentru tot.

Eminescu – Poet Național ❗✍️

Exegeți, comentatori, istorici ai literaturii, epigoni, poețași mai mult sau mai puțin sincronizați cu înălțimea celui pe care vor să îl imite, pe scurt, o întreagă pleiadă de oameni ai cuvântului, care slujesc cum pot mai bine arta vocabulei și pe cei care o stăpânesc cu grație, toți se reunesc în fapte, în vorbe și în spirit în fiecare 15 Ianuarie pentru a aduce omagiu celui care a fost, este și va continua să fie inegalabilul Eminescu. Cele care s-au spus până acum au epuizat cam tot ce se putea spune. A vorbi despre Eminescu acum este un travaliu din ce în ce mai anevoios întrucât, nu-i așa, nu vrei să mesteci din nou ceea ce alții au mestecat înaintea ta de atâtea ori. Și, totuși, vrei să îți aduci, cumva, propria contribuție.
Prin urmare, cum să glosezi pe marginea unei teme pe care atâția au comentat-o în toate felurile posibile? Însă, Eminescu nu este o tema. Eminescu preluat ca tema este deja o chestiune ratată. Comentatorul de ocazie a derapat exact pe lângă esența a ceea ce este Eminescu.
Și ce este Eminescu? Mai întâi de toate, este părerea noastră de rău că nu ne amintim mai des de el. Este regretul că nu medităm mai adesea la profunzimea mărturiei poetului după care…nu credeam să-nvaț a muri vreodată… e marea revelație a acestor efemere care suntem și care alunecăm orbește pe axa eternității prăbușindu-ne în marea trecere pe care singuri ne-o măsurăm cu fiecare respirație, nedându-ne seama că nu facem nimic altceva decât, da, să alunecam și să ne pierdem în această mare trecere. Eminescu este, de fapt, peste tot pe unde poezia sa pătrunde și, mai mult, peste tot pe unde aceasta este lăsată sa intre.
Poetul este, în fond, disponibilitatea noastră de a-l primi în inima, în sufletul, în mintea și în spiritul nostru. El este moștenirea pe care a lăsat-o și felul în care noi înțelegem să o valorificăm. Însă ceea ce trebuie să înțelegem este că dacă această moștenire nu este scoasă din rafturile bibliotecilor, nu Eminescu dispare, ci noi ne împuținăm ca disponibilitate de a asculta și de a pătrunde ceea ce putem numi, trimițând la opera sa, semnul și marca unei genialități autentice. Însă, vreme trece, vreme vine și, venind și trecând, vremea aduce cu sine, fie și la răstimpuri, acest moment în care resimțim cu acuitate culpa de a nu ne fi îmbogățit tot tipul anului cu moștenirea eminesciană. Vina de a nu ne fi mișcat cu un pas mai departe, cu un vers mai aproape de ceea ce înseamnă, în fond, umanitatea care se înalță pe culmea cea mai înaltă a tot ceea ce este mai nobil și mai esențial în ea. Eminescu rămâne, pentru cei mai mulți, un nume de manual de liceu, o carte indiferentă în bibliotecă, un nume cu iz de formol pe care, de complezență, îl evocăm o dată sau de două ori pe an.
Unde este, așadar, Eminescu? Ei bine, s-a spus odată că Eminescu nu a existat, dar au existat multe lucruri frumoase, o țară de poveste, un lac, o lună zăcând într-un cuibar de ape, un codru de aramă, un sărman Dyonis, o fecioară cu degete de ceară, voievozi care sfidează cu înțelepciune păgânătatea, Luceferi abandonându-și nemurirea pentru Cătăline pământence, o intensitate cumplită a simțirii și a trăirii și cineva care să le rostească pe toate acestea. Și toate acestea s-au numit, printr-un joc al sorții, Eminescu. Eminescu nu a existat, spunea Marin Sorescu, însă acum este cazul să afirmăm răspicat că avem dreptul ca Eminescu sa fie peste tot, să ne lăsăm infuzați de moștenirea sa pentru a câștiga acel plus de umanitate pe care, în lipsa sa, nici măcar nu l-am bănui vreodată. Așadar, încă o dată, Eminescu este printre noi !

Prietenia Virtuală ?

S-a spus despre secolul XXI că este secolul vitezei. Singura rațiune a vitezei este aceea de a suspenda distanțele. Prietenia virtuală este o manieră de a păstra legătura cu cei dragi prin suspendarea distanțelor geografice dintre mine și tine, dintre noi toți. Astfel, nu e de mirare că putem fi prieteni cu cineva din Argentina, de exemplu, fără a parcurge întregul spațiu dintre noi. Prietenia virtuală nu este altceva decât prietenia. Este prietenia care se poate manifesta chiar și atunci când între noi se interpun două continente și un ocean.

Creioane Colorate ✍️

De la un timp mintea mea este asemenea unui palat de cleștar. În urmă cu ani de zile, tinerețea mă purta spre un curaj și o duritate dar acum e pe cale de dispariție. Acum mă simt într-un palat dur de cleștar, pereții din sticlă, și toate astea îmi dă o stare confuză. Când eram mică, mă jucam cu creioane colorate și când tata mă certa pe nedrept coloram multe foi, acum am iarăși cutia cu creioane colorate la mine și încerc să desenez, însă nu reușesc decât conturi abstracte, atunci mă pun pe plâns… arunc culorile, cad jos… mă ridic iară și iară… Chinuirea de a mă trezi la realitate e groaznică și nu mă pot trezi. Singură îmi fac rău, singură fac greșeli și aștept cu nerăbdare să revin la realitate și să nu renunț. Să pot lua creioanele colorate, să creez o poveste de viață adevărată, curată și pură, însă îmi pierd repede curajul în lumea asta amară. Doare, mă doare, îmi pasă și mi-e teamă să nu rămân și fără creioanele colorate, doar ele mi-au mai rămas.