Categorie: Poezii Preluate

Ma iarta drag copil

De azi îți sunt povară, mă iartă drag copil
Sunt un bătrân bolnav, cu sufletul umil
Uit atât de multe, sunt speriat de viață
Dar vreau ca să te știu, cu zâmbetul pe față.
Te-am legănat pe brațe, când te durea ceva
Doar eu cu mama ta, nimeni altcineva.
Azi brațul meu bătrân, îmi tremură întruna
Și timpul m-a uscat, băiatul meu, ca pruna.
Când tu erai copil, și ne-ntrebai mereu…
La toate-ți răspundeam, nu ne era prea greu.
Cu mintea mea uitucă, pun întrebări prea multe
Dar sunt nevinovate, nu vor să te insulte.
Nu mă certa copile, de vărs supa pe mine
Când tu erai copil, eu nu țipam la tine.
Așa e legea firii, omu’ spre bătrânețe…
Precum copilul mic, din nou ‘tre să învețe.
Îndură-te de mine, deși îți sunt povară
Bătrânețea, știi? Atât mi-e de amară!
Mai stau un timp cu tine, dar la un asfințit
Se va găta amarul, mi-e viața pe sfârșit!
Eu voi pleca copile, să fiu cu a ta mamă
O tot aud mereu, pe nume cum mă cheamă!
N-am să-ți mai fiu povară, mă iartă de ți-am fost
În inimă la tine, căutat-am adăpost!

(Gasita undeva pe net. Numele autorului lipsea)

Moș Crăciun  ✍️

Mă uit la filme de Crăciun
Și mă revăd copil de școală
Când mă veghea un înger bun
Cu aripi mici, de poleială.

Singur acasă eu n-am fost,
Frați și surori aveam o droaie,
Atunci vedeam al vremii rost:
Ninsoarea se năștea din ploaie.

Priveam pe geam, cu ochii mari
La oameni, păsări, animale,
Geamgii și iaurgii, coșari,
Eroi ai vechii mahalale…

În sfânta seară de Ajun
Împodobeam, cu toții, bradul,
Ce forfotă! Ce dans nebun!
În lumi de basm treceam noi vadul.

Iată Palatul de Cleștar,
Regina Nopții, Spiridușii
Și Moș Crăciun, cu pasul rar,
Impunător, în pragul ușii.

Ne cerceta, sfătos, pe toți,
Ce pozne am făcut la școală,
Iar barba lui, de șapte coți
Mustea a vâsc și portocală.

Eu l-am văzut cu-adevărat,
Azi știu, doar el putea să fie!
În strai de purpură, bogat,
Îl văd ca pe-o icoană vie!

Părinții nu m-au păcălit,
Nici vreun actor, plătit cu ora…
Ah, Moș Crăciun, unde-ai fugit?
Ne-ai fost prieten tuturora!

Erai atât de bun cu noi
Și ne-ai făcut atâta bine
La câțiva ani după război
Aveam nevoie, toți, de tine.

Azi, lumea s-a sălbăticit
Nu mai veni, că te omoară,
Nu mai e, Doamne, de trăit
În amărâta noastră țară.

Te tâlhăresc cât ai clipi,
Îți fură sacul din spinare

Și renii tăi îi vor prăji
Chiar ziua în amiaza mare.

Ce junglă! Ce pustiu bolnav!
Ce imn: “Distruge-te, române!”
Rămâi în Nordul scandinav,
Noi nu te merităm, bătrâne.

Nu vezi că Însuși Dumnezeu
De mult nu ne mai bagă-n seamă?
Acest popor a dat de greu,
Trăiește zilnic câte-o dramă.

Apocalipsa a-nceput
De-aici, din scumpa Românie…
Eu, Moș Crăciune, te salut…
Adio, tu, popor pierdut
Și dulcea mea copilărie…

 

Corneliu Vadim Tudor

Dor necuprins

Mi-a fost şi azi la fel de dor de tine, Cum mi-a mai fost şi-n alte anotimpuri, Atât de dor, că-n toamna care vine, Nu l-ar putea cuprinde ploi, nici vânturi Am întrebat şi trecători pe stradă Dacă-au primit vreo veste despre tine, Dar trecătorii au plecat în grabă, Niciunul n-a privit măcar spre mine

Dor necuprins