Categorie: Proză Umoristică

?Trenule Mașină Mică…?

Orice călătorie îmi creează cel puțin două stări: una de bucurie și alta de oboseală, ordinea lor nefiind în toate cazurile identică.
După o noapte aproape albă, iată-mă dis de dimineață așezată într-un compartiment de tren, cu pardesiul peste mine ca să nu mă mai deranjeze lumina și încercând să ațipesc, pentru a mai recupera la acest drum lung deficitul de odihnă, dar mai ales de a evita să particip la orice fel de discuție.
Am fost inspirată fiindcă în câteva minute din cele șase locuri ale compartimentului, patru erau deja ocupate, adică în afară de mine de încă o femeie mai tânără și doi bărbați.
-Domnule, ce invenție și la ăștia, dau bilete unul după altul, ocupă doar doua- trei compartimente și în rest vagonul gol – se adresă un bărbat înalt, cărunt și cu fața ciupită de vărsat.
-Nu domnule, se fac rezervări pentru Brăila și apoi la noi nu s-a trecut pe calculator – completa tânără femeie.
Ehei, o să vedeți că nu-i așa, de când a venit ministrul ăsta nou cresc prețurile, dar în vagon se vede aceeași mizerie și dezordine, interveni bărbatul, uite, și arată geamurile murdare pe dinăuntru, cutia de resturi e căzută, butonul e lipsă de la comutator, de ce domnule dacă au pierderi nu-și iau singuri măsuri și apelează la buzunarul nostru.
Așa-i domnule, pai, uite acum câțiva ani trenul era plin de lume, apoi azi ați văzut, nu sunt nici trei sute de oameni în tot trenul ăsta de nouă vagoane, păi cum să nu aibă pierderi – interveni celălalt bărbat, și culmea că vor să schimbe uniformele ca și când asta a mai rămas de făcut.
Apoi se făcu liniște, fiecare luându-și ceva de citit, trenul alerga prin câmpia brăileana, iar ziua pătrunsese bine prin fereastra compartimentului. Bărbatul cărunt lăsase ziarul și privind cu interes peisajul interveni iar:
-Uite, a venit primăvara și nici n-au arat, la ora asta nu-i nici un tractor pe câmp, e crimă domnule.
-N-au bani, n-au motorină, cu ce să lucreze îi răspunse celălalt.
Pe dracu, dar unde-s bani, auzi domnule știi ceva, fură toți, întâi vând grâul și apoi îl cumpără de la același furnizor, dar la alt preț.
-Până nu se privatizează agricultura, tot așa o să pățim … interveni tânăra femeie.
– Și eu dacă am 3 ha de pământ proprietate, ce să fac cu ele, sa-mi pun soția și copiii la jug, ca n-am nimic, nici tractor, nici plug, nici semănătoare … ce sa fac, l-am lăsat la asociație și mi-a dat ceva bănuți.
-Da, dar n-ați dat odată cu sapa. Ce mai vreți, până la urmă sunt bani nemunciți, de ce n-ați făcut împrumut la bancă să vă luați cele necesare, i-a dat replica cam dur femeia.
-Ce bine că n-am făcut așa ceva, că ați văzut ce-a ieșit cu băncile.
Trenul trecuse binișor de Buzău. Spiritele se mai liniștiseră. Nu reușisem să pun pleoapă peste pleoapă. Am început să mă mișc, am dat pardesiul la o parte.
– V-am deranjat cu discuția, n-ați putut să vă odihniți.
– De unde știți ? am întrebat.
– Păi n-am auzit nici un mic sforăit măcar … că o doamnă la vârsta dumneavoastră …
– Ce să fac. V-am ascultat.
– Și dumneavoastră doamnă ce părere aveți? Nu-i cum spunem noi?
– Da, dar numai o fața a medaliei.
– Adică?!
– Ne-am obișnuit să criticăm tot și pe unde apucăm, … fără ca unii din noi să facem ceva.
– Da ce doamnă, ești pesedistă?
– Nu!
– Atunci liber democrată ?
– Nu !
– Ziaristă ?
– Nu !
– Atunci ce ?
– Un simplu călător.
S – a așternut o liniște deosebită în compartiment. Se auzeau doar loviturile roților la joante.
M-am acoperit cu pardesiul la loc și ușor, ușor, parcă venea somnul, și ca să se apropie mai repede am început să-mi amintesc cântecul TRENULE MAȘINĂ MICĂ …

 

Faceți Trei Plicuri ✉

Comentariile și dezbaterile care s-au făcut și se mai fac asupra situației economice din țara noastră, sunt așa de contradictorii, mai ales în modul de materializare a măsurilor ce se impun, încât a te așeza de o parte sau alta a baricadei, este o acțiune atât de curaj, dar mai ales de atitudine, în sensul de a educa mai repede sau mai încet viitorul noilor organe.
Ce este sigur la toți și se așterne în loc de concluzie în finalul fiecăruia comentariu, constă în faptul că a sosit momentul să se facă ceva, întrucât nu se mai poate merge așa mai departe.
Recunosc că nu am vervă reportericească a unor oameni de meserie în ziaristică și nu știu cum trebuie să răstălmăcesc cifrele statistice crude; condeiul meu modest îl folosesc doar pentru câteva considerații.
Situația economiei noastre naționale îmi aduce aminte de o scurtă întâmplare de pe front, povestită de unul din veteranii ultimului război mondial: ’’… o unitate militară era încercuită de inamic și păstrarea ei ar fi însemnat decimarea unității; singura soluție de a scăpa ’’onorabil’’ era forțarea unui râu. Cum? Mijloace nu erau pentru toți, timpul era nefavorabil. S-a tot sfătuit comandantul cu Statul Major, dar părerile erau pro și contra. Timpul lucra în favoarea inamicului. Unul din ofițerii mai temător întreabă pe comandant: Și câți vor muri? Cum va fi? Dar comandantul răspunse sec: Ne numărăm dincolo când vom serba victoria’’.
Stai și te gândești, apropo de aceasta, dacă nu cumva se dorește neapărat să vedem câți vom ajunge dincolo, în loc sa se găsească soluții pentru cât mai puține pierderi.
Momentul adevărului trebuie trecut cu demnitate, dar gândit și responsabil și, mai ales, cu participarea tuturor, indiferent de culoarea costumului ce îl poartă, deoarece atunci când ne arde casa culoarea costumului ce îl poartă, pentru ca atunci când ne arde casa nu întrebăm a cui e găleata ca să stingem focul.
Privatizarea a devenit cu siguranță cel mai pronunțat și vehiculat cuvânt, și aceasta nu întâmplător, pentru că economia de piață nu se poate concepe în alt mod și că, zi de zi, oamenii își dau seama că acest drum este fără întoarcere, că numai ce este al fiecăruia dintre noi, este gospodărit și dezvoltat cum se cuvine, iar în domeniul comercial și sfera serviciilor este singura șansă a respectului pentru cumpărător.
Toate acestea se vor face numai cu oameni, oameni care să cunoască bine contextul social, oameni bine intenționați să treacă de la interpretarea zvonurilor la aplicarea legilor, oameni care să-și suflece mânecile și să se apuce serios de treabă dar, în special, conducătorii, lideri de opinie și de acțiune la propriu, nu numai la plăcinte înainte și atât.
Nu mai este nici o noutate dacă adaug un argument într-o frază că traversăm o criză de autoritate la toate nivelurile, cu rol hotărâtor în tot ceea ce facem.
Conducătorii care nu au deranjat pe nimeni și care au fost ”aleși’’ numai pentru ’’bunătatea’’ lor, conducătorii care și-au căpătat popularitate din proverbul’’o mână spală pe alta și amândouă fața’’ lăsând pe fiecare să fure și să meargă unde dorește în timpul programului sau la Istanbul în timpul concediului medical, conducătorii care colportează zvonuri pentru a destabiliza situația după care rezolvându-se de la sine, să se transforme în profeții, conducători ’’lipitori’’ care în apa tulbure a vremurilor își aleg ‚’’victimele’’ și apoi își fac siesta, conducători care fac din rezolvarea unui lucru foarte mic un motiv de a-și așeza aureola pentru ca tu să-ți arăți neapărat recunoștința, oameni cu mai multe fețe și ‘’orientați politic’’, tipi în spatele cărora subalternii devin adevărații diriguitori, sigur trebuie debarcați și lăsați în Cimitirul elefanților.
Circula în anii trecuți o istorioară care se potrivește ca mănușă pe atitudinea unor manageri de azi:’’Era înlocuit directorul unei întreprinderi cu un altul de încredere. La semnarea procesului-verbal, vechiul director îi spune celui nou: 🙂
– O să-ți las și trei plicuri sigilate pe care le deschizi numai în situații extreme și, atenție, numai în ordinea lor: ’1, 2, 3’. ‚’’După plecarea directorului anterior, cel nou‚ s-a apucat foarte serios de treabă, dar necunoscând problemele, după câteva luni s-a împotmolit rău de tot’’. Atunci s-a gândit să deschidă primul plic și a citit zâmbind satisfăcut: ’’De data asta, dă vina pe mine!’’. Bineînțeles că a urmat o perioadă de batjocoră la adresa petrecutului director care, oricum, i-a mai atenuat necazurile. Treaba mergea în continuare prost și atunci s-a gândit să deschidă plin de speranță, al doilea plic. Deschizându-l cu solemnitate, a citit: ’’De data asta dă vina pe legi și superiori !’’. A urmat o perioadă în care‚ argumentele obiective’au înlăturat, pentru puțin timp, starea de încordare.
Vremea curgea; necunoașterea, lipsa de viziune, preocupările minore și personale agravau situația care se contura ca o mare explozie. Începuse să se gândească la cel de-al treilea plic ca la o minune. Într-o dimineață, când nici el nu părea ca ar mai suporta situația în fapt, deschise cel de-al treilea plic și citi: ’’Gata ! Fă și tu trei plicuri și apoi, valea !’’.
Dacă toate lepruștile 🙂 care s-au trezit în câte un post călduț și pufos din cauza incompetenței și a unei bunătăți impuse de a se ajunge, să-și dea demisia până nu își intră Parchetul în mână.
Dar eu mi-am făcut datoria întru tragerea semnalului de alarma. Cu asta. Dacă mă ascultați, voi avea un drum scurt spre Rai și pavat cu briliante.
Țineți-vă de concluzia mea ! Ar trebui ca toți să ajungem, dincolo și nu oricum…