? Preludiu … ??

Bărbatul stă întins în pat, acoperit până la gât cu o pilotă. Ține o pernă uriașă în brațe, astfel încât partea de jos a acesteia să fie sugrumată între picioare. Din când în când, se mai întoarce pe spate, pentru a reveni apoi pe aceeași parte stângă, la fel de învelit și cu o aceeași pradă. Acum, parcă ar căuta cu privirea ceva pe noptieră. În semiîntuneric, ochii se lovesc mai întâi și inevitabil de lemnul care îi susține, apoi parcurg grăbiți cotorul unei cărți, vechi, citite și răscitite, așa cum îi arată colțurile coperților și culoarea ștearsă, ceasul pe care câteva cifre roșii anunță o oră neinteresantă, o cană de cafea încă o zi pe pământ, cu litere groase, și negre, coboară pe mobil, cad din nou pe lemn și ajung, după ceva vreme, pe cutia roșie de prezervative nefolositoare. Probabil sunt cumpărate de mai multă vreme decât cartea, sunt pline de praf. Bărbatul stă în pat, pe spate, acoperit până la gât cu o pilotă. Își ține mâinile întinse pe lângă corp, arată exact ca un faraon turnat în cearșaf. Din când în când, se mai foiește, acum – spre exemplu – se scarpină între picioare, un gest poate nu demn de o figură înaltă, dar fără îndoială un gest pentru oricare dintre oameni. Mâinile revin la locul lor, oarecum paralele cu restul corpului, însă ceva este diferit în peisaj – s-a mișcat ceva în abisuri, s-a mișcat ceva în afară. Ordinea nu contează acum, și nici locul nu mai este interesant. Mâinile își schimbă din nou poziția – mai întâi mâna stângă, pare ca un șarpe constrictor mișcându-se pe sub pilotă, nu șerpuiește, e o umflătură acolo. Scarpină, o dată în sus spre buric, odată în jos, și revine paralelă oarecum corpului. Apoi mâna dreaptă, ca un șarpe constrictor își strânge prada și o trage în sus înspre buric și apoi în jos. Și revine oarecum paralelă cu restul corpului. Şi apoi mâna stângă din nou, și rămâne acolo, și șarpele strânge din ce în ce mai tare, și trage din ce în ce mai sus. Pe chipul bărbatului apar firicele de sudoare, se preling de pe frunte, umplu ridurile, se revarsă pe tâmple și apoi se pierd în părul minuscul de pe obraji. Sprâncenele s-au unit deasupra nasului, nările sunt căscate, gura e foarte liniștită. Șarpele stâng smulge tot ce găsește între picioare. Șarpele drept dezvelește corpul și îl lasă liber de pilotă. Șarpele stâng aruncă cât colo bucata de carne bătută și se așează lângă corpul oarecum paralel cu el. Șarpele drept încearcă să oprească șuvoiul roșu ce curge dintre picioare, își pune gura acolo, strânge și apasă, capsează. Și se întoarce apoi la locul lui, oarecum paralel cu șarpele stâng. Carnea e la locul ei, nimic nu s-a întâmplat, sau dacă s-a întâmplat chiar nu contează, bărbatul este adormit. Chiar acum cască, își duce amândouă palmele la gură, își acoperă și ochii. Se uită la ceas, ceasul nu se uită la el, e încremenit. Pe geam, primele raze de soare, mai poate sta puțin întins în pat, mai poate căsca de vreo două ori. Clefăie în silă, poate că a mâncat usturoi aseară și mirosul răbufnește prin toate papilele. Nu încă, mai stă puțin în pat, scapă el de el. Scoate puțin limba afară și, ca și cum ar vrea să o muște, apasă puțin cu dinții. Dinții sunt două rânduri de sape cu care adună putoarea într-un singur loc, spre vârful limbii. Și trage. Nici acum, chiar dacă mirosul neplăcut persistă, nici acum nu se va ridica să se spele pe dinți. Mai încearcă, strânge mai tare din dinți, dinții sunt niște lopeți cu care să scoată mirosul din rădăcini. Și gustul persistă, la rădăcină este sărat, cu urme de usturoi. Bărbatul nu mai cască, apasă și mai tare, dinții sunt niște bisturie cu care carnea bolnavă este înlăturată. Bărbatul nu este medic, apasă și taie, duce degetele la gură, apucă limba în clește și taie cu lama, nu este medic și taie încet, încet, cuțitele nu sunt ascuțite și chiar ar durea pe oricine spălatul ăsta pe limbă, dar bărbatul este liniștit. Este foarte liniștit. Dinții îi sunt roșii, scuipă în silă, a scăpat de duhoarea din gură. Acum, bărbatul doarme. Bărbatul doarme liniștit, pe jumătate dezvelit, se pare că nimic nu îl poate trezi. Țânțăroaica bâzâie, că oricum deocamdată nu poate face altceva. Bzzz de la fereastră, bzzz un mic ocol la lustră, bzzz lângă pat, pe noptieră – ultima parte din drum o va face pe jos, peste prezervative, lemne, cărți, cești goale cu cafea, într-un timp mai lung, dar mai sigur. Ajunsă la marginea noptierei, țânțăroaica trebuie să zboare și așa că zboară, aripile ei se lovesc atât de tare și de repede de aer încât … încât bărbatul dă odată din mână. Pe la urechea stângă, acolo unde țânțăroaica pare să fie. Și ea bâzâie iar, când trebuie să caute un loc cu piele mai fină, și bărbatul dă iar cu mâna, de data asta și mai tare, pe lângă urechea stângă. Țânțăroaica zboară, speriată sau doar ca într-un joc, bărbatul lovește de-a binelea urechea stângă, poate se aude și un poc pe lângă pleosc-ul care acoperă tot bzzz-ul, poate nu se aude, este sigur însă că din urechea stângă a bărbatului se prelinge un firicel pirpiriu de sânge. Bărbatul doarme liniștit. Îți așează capul pe partea stângă pe pernă. Poate că sângele va umple urechea, presiunea va crăpa craniul. Bărbatul doarme și de la fereastră se aud primele raze de soare. Ele sunt obosite, după atât drum lung, le este și frig, le este și frică, dar totuși cel mai mult le vine să se așeze acolo, lângă bărbat, să doarmă măcar pentru o clipă. Și de ce nu ar face asta? Ele, razele, fac un ocol camerei. Întâi și întâi, trebuie să dea perdeaua la o parte – o fi ea ruptă și cusută cu mână de bărbat prin unele locuri, însă tot le poate împiedica să intre. Înaintează la fel de repede, mai repede decât i-ar lua unui om obișnuit să vadă tot ce este în camera altui om, de la pereții crăpați și parchetul umflat până la ușa subțire și îngălbenită. Și încetinesc puțin. De sub pat ceva se aude, ca și cum cineva ar căsca, însă nu sunt dinți, nu sunt limbă, nu sunt plămâni, este doar un gâtlej care trage totul înspre sine. De pe noptieră altceva se aude, cai, doi cai, unul negru și unul alb, sau unul negru și unul negru, aleargă, se fugăresc, tropăie zgomotoși pe pământul lemnos, sar într-o scurtă istorie de dragoste care nu s-a întâmplat niciodată, sar într-un pământ nou și negru și se îneacă. În pat nu se aude nimic, bărbatul doarme liniștit, însă în semi lumina asta pare că i se umflă capul, că îi pleznesc tâmplele, pare că se va apuca în curând de torții și va vărsa totul din el. Însă din fereastră se aude ceva. Oamenii se duc la muncă, este un oraș viu, oamenii își plimbă cățeii, este un oraș viu, oamenii fac jogging dimineața, când este mai răcoare, oamenii sunt vii dimineața. În dimineața asta oamenii ar vrea să facă toate lucrurile astea, sângele lor este plin de cifre și animale neastâmpărate, de vise și planuri pentru un viitor cel puțin decent. Dar, în dimineața asta, cafeaua nu mai fierbe şi țigările nu se mai aprind, pentru că paiele de chibrit nu mai fac lumină, aragazul împrăștie un întuneric fierbinte. Pechinezii sunt niște bestii, unul din ei a sărit la gâtul stăpânului, colții lui albi nu sunt roșii, sunt negri. Pe stradă toate fiarele se răscoală în dimineața asta, calcă joggerii în picioare, de peste tot se aud urlete și țipete deznădăjduite, doamne, dă-mi cana asta de cafea fierbinte și albă și aprinde-mi țigara mai repede, că simt că mor. Bărbatul doarme și lângă el lumina s-a potolit. Bărbatul își dă o palmă peste urechea dreaptă și tot sângele i se scurge pe față. Lumina se sperie și fuge. E atât de liniște acum. Laurențiu se ridică din pat și își freacă ochii. Ce vis tâmpit. Se îndreaptă de spate, își înșurubează mai bine coloana și se ridică. Scărpinându-se între picioare se duce la baie. Cu siguranță se întreabă la ce s-o fi gândit/văzut/simțit ieri de a simțit/văzut/gândit toate tâmpeniile din lume în dimineața asta. Niciodată nu s-ar desparți el de ochii lui, de urechile lui, de limba lui, ca să nu mai spunem de ceea ce are mai scump pe lume – chiar dacă puțin cam nefolositor – și anume ceea ce are între picioare. Zâmbește. E o dimineață faină până la urmă. Se pișă. Se uită în oglindă acum. Cască. Se scarpină după o ureche, întinde mâna după pasta de dinți, după periuță, deschide robinetul. Și apa îi spune că e un mincinos și că ar fi mai bine dacă și-ar tăia nasul. Și Laurențiu ia bigul și începe să facă ce îi spune apa, calm. Și taie, rade mai bine spus, bine că nu sunt oase în nas, mai rău este că nu vede nimic și că își taie și buzele. Laurențiu e un bărbat bine, puțin cam morocănos astăzi. A avut câteva vise ciudate în dimineața asta, plus că i-a apărut o mică gâlmă pe omoplatul drept. În rest, totul este bine, lumea este vie din nou.

Faceți Trei Plicuri ✉

Comentariile și dezbaterile care s-au făcut și se mai fac asupra situației economice din țara noastră, sunt așa de contradictorii, mai ales în modul de materializare a măsurilor ce se impun, încât a te așeza de o parte sau alta a baricadei, este o acțiune atât de curaj, dar mai ales de atitudine, în sensul de a educa mai repede sau mai încet viitorul noilor organe.
Ce este sigur la toți și se așterne în loc de concluzie în finalul fiecăruia comentariu, constă în faptul că a sosit momentul să se facă ceva, întrucât nu se mai poate merge așa mai departe.
Recunosc că nu am vervă reportericească a unor oameni de meserie în ziaristică și nu știu cum trebuie să răstălmăcesc cifrele statistice crude; condeiul meu modest îl folosesc doar pentru câteva considerații.
Situația economiei noastre naționale îmi aduce aminte de o scurtă întâmplare de pe front, povestită de unul din veteranii ultimului război mondial: ’’… o unitate militară era încercuită de inamic și păstrarea ei ar fi însemnat decimarea unității; singura soluție de a scăpa ’’onorabil’’ era forțarea unui râu. Cum? Mijloace nu erau pentru toți, timpul era nefavorabil. S-a tot sfătuit comandantul cu Statul Major, dar părerile erau pro și contra. Timpul lucra în favoarea inamicului. Unul din ofițerii mai temător întreabă pe comandant: Și câți vor muri? Cum va fi? Dar comandantul răspunse sec: Ne numărăm dincolo când vom serba victoria’’.
Stai și te gândești, apropo de aceasta, dacă nu cumva se dorește neapărat să vedem câți vom ajunge dincolo, în loc sa se găsească soluții pentru cât mai puține pierderi.
Momentul adevărului trebuie trecut cu demnitate, dar gândit și responsabil și, mai ales, cu participarea tuturor, indiferent de culoarea costumului ce îl poartă, deoarece atunci când ne arde casa culoarea costumului ce îl poartă, pentru ca atunci când ne arde casa nu întrebăm a cui e găleata ca să stingem focul.
Privatizarea a devenit cu siguranță cel mai pronunțat și vehiculat cuvânt, și aceasta nu întâmplător, pentru că economia de piață nu se poate concepe în alt mod și că, zi de zi, oamenii își dau seama că acest drum este fără întoarcere, că numai ce este al fiecăruia dintre noi, este gospodărit și dezvoltat cum se cuvine, iar în domeniul comercial și sfera serviciilor este singura șansă a respectului pentru cumpărător.
Toate acestea se vor face numai cu oameni, oameni care să cunoască bine contextul social, oameni bine intenționați să treacă de la interpretarea zvonurilor la aplicarea legilor, oameni care să-și suflece mânecile și să se apuce serios de treabă dar, în special, conducătorii, lideri de opinie și de acțiune la propriu, nu numai la plăcinte înainte și atât.
Nu mai este nici o noutate dacă adaug un argument într-o frază că traversăm o criză de autoritate la toate nivelurile, cu rol hotărâtor în tot ceea ce facem.
Conducătorii care nu au deranjat pe nimeni și care au fost ”aleși’’ numai pentru ’’bunătatea’’ lor, conducătorii care și-au căpătat popularitate din proverbul’’o mână spală pe alta și amândouă fața’’ lăsând pe fiecare să fure și să meargă unde dorește în timpul programului sau la Istanbul în timpul concediului medical, conducătorii care colportează zvonuri pentru a destabiliza situația după care rezolvându-se de la sine, să se transforme în profeții, conducători ’’lipitori’’ care în apa tulbure a vremurilor își aleg ‚’’victimele’’ și apoi își fac siesta, conducători care fac din rezolvarea unui lucru foarte mic un motiv de a-și așeza aureola pentru ca tu să-ți arăți neapărat recunoștința, oameni cu mai multe fețe și ‘’orientați politic’’, tipi în spatele cărora subalternii devin adevărații diriguitori, sigur trebuie debarcați și lăsați în Cimitirul elefanților.
Circula în anii trecuți o istorioară care se potrivește ca mănușă pe atitudinea unor manageri de azi:’’Era înlocuit directorul unei întreprinderi cu un altul de încredere. La semnarea procesului-verbal, vechiul director îi spune celui nou: 🙂
– O să-ți las și trei plicuri sigilate pe care le deschizi numai în situații extreme și, atenție, numai în ordinea lor: ’1, 2, 3’. ‚’’După plecarea directorului anterior, cel nou‚ s-a apucat foarte serios de treabă, dar necunoscând problemele, după câteva luni s-a împotmolit rău de tot’’. Atunci s-a gândit să deschidă primul plic și a citit zâmbind satisfăcut: ’’De data asta, dă vina pe mine!’’. Bineînțeles că a urmat o perioadă de batjocoră la adresa petrecutului director care, oricum, i-a mai atenuat necazurile. Treaba mergea în continuare prost și atunci s-a gândit să deschidă plin de speranță, al doilea plic. Deschizându-l cu solemnitate, a citit: ’’De data asta dă vina pe legi și superiori !’’. A urmat o perioadă în care‚ argumentele obiective’au înlăturat, pentru puțin timp, starea de încordare.
Vremea curgea; necunoașterea, lipsa de viziune, preocupările minore și personale agravau situația care se contura ca o mare explozie. Începuse să se gândească la cel de-al treilea plic ca la o minune. Într-o dimineață, când nici el nu părea ca ar mai suporta situația în fapt, deschise cel de-al treilea plic și citi: ’’Gata ! Fă și tu trei plicuri și apoi, valea !’’.
Dacă toate lepruștile 🙂 care s-au trezit în câte un post călduț și pufos din cauza incompetenței și a unei bunătăți impuse de a se ajunge, să-și dea demisia până nu își intră Parchetul în mână.
Dar eu mi-am făcut datoria întru tragerea semnalului de alarma. Cu asta. Dacă mă ascultați, voi avea un drum scurt spre Rai și pavat cu briliante.
Țineți-vă de concluzia mea ! Ar trebui ca toți să ajungem, dincolo și nu oricum…

? El, E …. Slăbiciunea Mea ?

Off , iar nu am avut timp să-i spun iubiri mele cât de mult îl iubesc … dar cred că asta nu-l va întrista prea mult … pentru că știe cât înseamnă pentru mine … dacă nu ar fi fost așa … cu siguranță aș fi reușit de acum câteva luni să uit tot ce ne-a legat sufletele unul de altul … dar eu îl iubesc la fel și el … chiar dacă pentru moment ne rezumăm la a ne șopti magicul : te iubesc doar prin scris … poate că vor veni timpuri mai bune și că șansa aceasta să ne facă iubirea și mai profundă. Sper … și mi-e teamă dar totuși îmi spun așa : ’’ poate că destinul mi-a auzit plânsul și durerea și va face cumva un miracol … un miracol pentru noi doi … chiar dacă iubirea aceasta îmi frânge aripile viselor frumoase. Pentru că știm amândoi – trăim o poveste de dragoste interzisă … care înseamnă : o lacrimă de dor târziu în noapte ce o vărs pentru el … un gând fugar și plin de dorința lui către mine … un tangou plin de senzualitate și dragoste al buzelor noastre când se unesc într-un sărut , dar departe de privirile ochilor cunoscuți … și o contopire a doua trupuri unul într-altul la care martori ne pot fi doar suspinele și gemetele ce taie tăcerea din camera în care ne iubim … o îmbrățișare și un suspin adânc de parcă mi s-ar tăia răsuflarea atunci când știu că trebuie să plec de lângă el … și să mă rup din îmbrățișarea lui … un sărut plin de tandrețe dar și durere ce o simt că îmi apasă sufletul … înainte de a ieși pe ușa amândoi ținându-ne de mână și privindu-ne într-una până trebuie să îi dau drumu’ mâinii lui și să-i spun : ’’ îmi va fi dor … pa iubire ’’ . DAR … cu toate astea e un sentiment care simți că te face să îți spui că ai atins nu RAI- ul … dar măcar o treaptă a lui … e minunat el ca bărbat … prin caracterul lui deosebit … Doamne , cât mă poate face să mă gândesc la el acest suflet frumos de bărbat ! El e slăbiciunea mea … ; nu știu dacă voi mai avea parte de ceea ce am scris mai sus … dar indiferent de situație … în paginile sufletului … El … va rămâne pentru mine , dragostea sufletului meu ! mi-a scris și ieri …: ’’ bună iubire , of iubire dragă nimic nu e mai minunat decât să aștept cu emoție gândurile tale pe care le citesc aproape cu lacrimi în ochi; ești atât de minunată prin tot ceea ce faci și te adooor frumoaso ’’ astea au fost cuvintele lui de ieri dimineață ca răspuns la mesajul meu … iar la sfârșit mi-a trimis o ploaie de trandafiri . Nu știu ce va fi sau nu, dar a rămas același romantic și aparent ’’fidel sentimentelor ’’ ce mi le poartă ; atât de mult îmi umple inima de bucurie să-l știu acolo , gândindu-se la mine … măcar puțin … să văd că în inimioara lui încă arde iubirea și că își dorește la fel de mult ca la început să mă întâlnească … Am emoții … chiar am … știu că mai e foarte puțin până îl voi întâlni … și sunt sigură că și el … pentru că în privința asta chiar ne asemănăm … dar nu asta contează … important e că în inima lui eu sunt dragostea lui pe care o adora și o iubește . Iar El – El pentru mine, reprezintă însuși inima mea !

Călăul ?

S-a agățat de tine cu-atâta disperare
Ca orbul ce în valuri ar sta să se înece
Și mâna ți-a cuprins-o puternic în strânsoare.
A ta pentru vecie, te-ar fi iubit cât zece! …
Venit de nicăierea, i-ai apărut aievea
Ca dar al Providenței ce-a coborât din cer…
Cât de deșarte visuri! O scurtă amânare
Sentinței pentru moarte … Sărmanul prizonier!
Din valurile mării ce se-agitau în goană
L-ai tras către lumină zâmbindu-i prefăcut,
Că malul e aproape, că simți deja nisipul …
O insulă pustie! i-ai spus … Și te-a crezut!
Sub masca inocenței pe-a înghețatei inimi
Vândută pe vecie pârdalnicului hău
Se ascundea cu grijă un demon al terorii,
Un chip fără de suflet … un monstru … un călău …
Ce gânduri necurate și ce simțiri de fiară
S-ademenești în plasă un înger prăbușit,
Făcându-l să mai creadă că ar avea scăpare
Din iadul ce în flăcări atât l-a chinuit?
Și ce plăcere crudă să-l smulgi dintre ruine,
Să mângâi și să sufli pe rana care doare?
Cum te mai rabdă Cerul? Pământul cum te ține
Când ai salvat un suflet doar să-l privești cum moare?