Dulcea Mea Amică ❣️

Prima scrisoare prin care Mihai Eminescu i-a mărturisit dragostea Veronicăi Micle, pe care o cunoscuse cu șapte ani în urmă. Pe 4 august 1879, Veronica Micle a rămas văduvă.
[scrisă în perioada 5-11 august 1879, ciornă neterminată]

Tu știi prea bine că, dacă este cineva care poate a prețui pierderea ce ai suferit-o, acela sunt eu. Trăind într-o poziție sigură și respectată, te vezi astăzi, prin acea sigură lovire, expusă unor schimbări neașteptate, pe care nu le prevezi, pe care o natură sfioasă de femeie, precum e a ta, nici nu le poate prevedea și, dacă liniștea unui liman al vieții e adevărata fericire, tu cel puțin, de n-ai fost fericită, ai avut o lipsă de suferințe întru cât acestea se nasc din greutățile vieții. Ai avut sprijin pe care-l respectai, precum o știu eu însumi.
Și, dacă-mi dai voie să vorbesc de mine, de acea dureroasă dar adâncă și întinsă fericire pe care atingerea în treacăt a mânei tale, zâmbetul tău, privirea ta trecătoare au răsfrânt-o asupra unei vieți atât de izolate și lipsite de fericire precum este a mea: totuși eu nu voi uita că acea fericire mi-a fost dată între patru păreți ai tăi, ai lui.
Tu știi, dulce și neuitată amică, că sentimentul de care-ți vorbesc nu e nimic banal, nimic care sa aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii, la care se-nchină mulțimea celor fericiți, nici platitudinile unei tinereți necoapte. Nici tinerețea, nici frumusețea ta, nici virtuți sufletești, nici grații fizice nu au fost cauza acelei simțiri care a aruncat o umbră adâncă asupra vieții mele întregi. Eu nu cutez să-i dau nume și nu i-am dat nicicând. Adesea există lungi enigme matematice pentru a căror dezlegare îți trebuie o singură cifră cunoscută. Adesea un complex întreg de cauze se dezleagă prin o singură cauză, necunoscută încă.
Astfel, în viața mea, ciudată și azi și neesplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. Nici nu știu de ce tu ești parte integritoare a tuturor gândurilor mele, nici nu mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic, dar este o legătură cu tine neesplicabilă; de nu între viața ta și a mea, dar desigur între a mea și tot ce te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pământ.
Veronica – e întâia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie – nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici nu poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc.
Tu nu m-ai făcut fericit, și poate că nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am știut că tu ești singura ființă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determineze întreaga mea viață.
Tu știi prea bine că nici să te amăgesc nu voi, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, și Dumnezeu știe de n-aș muri ca s-o fac nefăcută. Tu știi asemenea că nu fericirea mea o am în vedere și că doresc toate nefericirile cu putință dacă aceasta ar putea fi prețul fericirii tale. Tu știi dar bine că nu voiesc fericire și, deși tu ești în stare a-mi da – și numai mie – mai mult decât ai tu însăți, tu care, în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeiești, totuși am renunțat de mult de la față cu toată fericirea, care pentru mine e una cu persoana ta; eu aș putea să mor nedorind alta nimic decât liniștea ta; oricât de adâncă ar fi durerea pentru pierdere, mor neademenit de dulci iluzii. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic, și nimic având totul !

Doar Noi… ✍️

Pe o margine de gând, prins în zbor cu fluturii
Te rechem și te cuprind cu izvorul din Cuvânt
Eu să fiu metafora florilor tale de gheață
Tu să-mi fii destin întârziat în soartă.
În visarea mea de fată colorez ziua de mâine.
Clipa adormită ieri, albă să tresară azi.
Efemerul să se-nchidă în albastrul din iubire
Clipei sa-i revină șansa să strălucească în Lumină.
Te-am pictat pe curcubeul dorului-dor cu Veșnicia.
Rătăcind pe vechi cărări fără visul de mai bine
Într-o seară oarecare ți-a deschis iubirea poarta
Și ți-au renăscut în suflet mii de vise și speranțe.
Am călcat cu pași de îngeri peste podul răului
Și am înflorit câmpia arsă cu dezamăgiri
Cu alese flori udate, cu o lacrimă din zori
Renăscută din culoarea cerului fără de nori.

Vaccinarea!!!

Se pregătește vaccinarea, iar azi cineva mi-a zis ca eu voi scăpa pentru, că sunt destul de înțepată!???

“Unde s-a mai văzut un președinte “pârâcios”?

Un președinte care-și face continuu țara de râs la toate forurile internaționale?
Un președinte care-i cheamă pe alții ( ambasadori, cancelari, șefi de comisii UE, parlamentari străini) să facă ordine în țara pe care el o disprețuiește?
Un președinte care spală toate “rufele murdare ” ale țării pe care cică o conduce în toate forurile internaționale?
Este acesta un președinte inconștient? Impotent?
Aservit intereselor celor la care se plânge? E vulnerabil? Șantajat și șantajabil?
Este acesta președintele tuturor românilor sau doar al “românilor mei”?
Este acesta președintele demn, onorabil, onest, dedicat intereselor țării, națiunii?
Unde s-a mai văzut un președinte care-și organizează programul de președinte și al celor mai reprezentative instituții în stat după vacanțele lui exotice și după weekendurile cu nevasta lui la ski?
Un președinte care dezbină și învrăjbeşte propriul popor?