Mă întrebați toți în privat pe facebook, de ce nu comentez la ce se întâmplă acum. Aș vrea să spun ceva despre ce se întâmplă acum în România văzută așa cum văd eu.
Știu cu certitudine un lucru:
Aș vrea ca în țara mea să fie BINE.
Aș vrea ca țara mea să fie DEMNĂ.
Aș vrea ca în țara mea oamenii să nu se urască între ei ci să se respecte.
Aș vrea să mă duc oriunde în lumea asta și să spun cu mândrie: sunt român!
Aș vrea să înțeleg de ce cei ce ar trebui să înalțe țara asta o duc la fund.
Aș vrea să cred din nou în cartea de istorie în care românii erau prezentați ca o națiune de oameni viteji și demni.
Aș vrea să am încredere în oamenii politici, în medicul care trebuie să vindece, în profesorul pe mâna căruia îmi las nepotul, în brutarul care face pâinea și în cel cu care îmi împart serviciul.
Aș vrea să privesc cu optimism spre viitor și să nu mă tem pentru ziua de mâine care nu știu ce îmi va aduce mie sau copiilor mei, nepotului meu…
E mult ce vreau? Are legătură cu partidul cu care am votat? Are legătură cu orientarea politică? Nu știu … știu doar cum ar trebui să fie. Dreptate. Și corectitudine. Și demnitate. Și responsabilitate. Și credință. Dacă aceste lucruri țin numai de un partid politic judecați dvs. Dar eu cred că țin de calitatea umană și dragostea pentru pământul ăsta frământat pe care călcăm … Atât și nimic mai mult.

Vă mulțumesc!

Când simt dorul că mă apasă și am inima pustie
Mă strecor prin ceața deasă și mă pierd în poezie!
Când mă apasă întristarea și-s lipsit de energie
Sfidez valul, străbat marea și mă scald în poezie!
Când sunt copleșit de gânduri și plutesc în letargie
Mi-așez sufletu-ntre rânduri și apoi zbor în poezie!
Când mă apucă nebunia și-s cuprins de fantezie
Țin în lanțuri veșnicia, levitând în poezie!
Când îmi tremură ființa și fac crize de furie
Nu-mi abandonez credința și mă rog în poezie!
Când sunt stăpânit de frică și nu vreau ca să se știe
Merg pe a timpului aripă și mă ascund în poezie!

În urma celor întâmplate în zilele de sărbătoare, m-am întristat să constat răutatea, neînțelegerea și ipocrizia unor preoți. Credința mea nu stă în a mă împinge să pot ajunge la biserică, să aud înjurături, pe cuviosul comparând anul 89 cu ce este acum.
Așa o blândețe izvorâtă dintr-un chip de icoană… nu am! Și nici nu sunt de o asemenea pioșenie încât să transpir apă sfințită. Așadar, informez sfinții și îngerii rafinați care, absolut întâmplător, s-au rătăcit pe calea mea, că nu mă căiesc pentru vorbele și părerile mele de multe ori neortodoxe și că impresiile lor îmi cauzează o gravă durere de moț de bască.?Cert. Nu știu să mă comport la vârsta mea!? Cum aș putea să știu? N-am mai avut niciodată atâția ani!…? Știți vârsta aia parșivă, la care ești prea bătrân ca să fii tânăr și prea tânăr ca să fii bătrân? Creierul meu a trecut de la: …poate n-ar trebui să zic asta, la…da ce pana mea …ia să zic, să văd ce o să fie!? Mi-am acceptat demult toate defectele, toate eșecurile, ca să nu se mai chinuie nimeni să facă săpături. Nici de ispite nu mă mai feresc. De ceva vreme fug ele de mine ca dracul de tămâie. Într-o zi voi avea 99 de ani?, aceleași gânduri colorate și un vocabular mult mai spurcat. Va fi bestial! Și…da, bine a zis cine a zis că orice cal ajunge gloabă și orice miss ajunge babă. Dar, nu renunț!? N-am fost copilul minune, dar am intima convingere că voi fi o babă fenomenală și promit că într-o zi voi fi și cuminte și superbă, ca… exponat, vreau să zic, asta dacă mă veți vedea împăiată la muzeu!?