Etichetă: viata

Dorinta

Pe drumul vietii mele am tot pasit cu greu
Mi-a fost si imi este teama de spinii ascutiti
Ce-au stat in viata mea, ce-au stat in drumul meu
Si uneori au fost mai mult decat fierbinti
Am dus o viata seaca, pustie, fara vlaga
Si umilinta a fost o sora de a mea
Pana intr-o zi cand tu stimata doamna draga
Mi-ai alungat durerea si tot ce-a fost in ea
Cunosc si fericirea, si lacrima si dorul
Am invatat ce inseamna sa stii ca sa iubesti
Cunosc ce inseamna viata, cunosc mai bine omul
Si mi-as dori sa fiu acolo unde esti.
Sa te cuprind in brate, sa pot sa te sarut
Si lacrimile mele sa-ti spuna ca a fost dor
Am mers pe drum de piatra, am mers cum am putut
Sa fiu langa femeia cu care vreau sa mor.

Femeia … ?

Femeia e viața. E bucuria, veselia, explozia, emoția. De asta bărbatul e atras de viață, adică de femeie. Pentru că acolo e adăparea lui, oaza lui de liniște, de frumos, de sublim. Chiar dacă lui îi tot place să cocheteze cu abstractul mental, tot la femeie ajunge, adică la viață. Și femeia este atrasă de bărbat, de cel asumat doar. De cel defensiv și fricos, nicio femeie nu poate fi atrasă. Iar bărbatul, e atras de femeie pentru că prin ea, el ia contact direct cu viața și cu iubirea care curge prin femeie ca un izvor care niciodată nu seacă. Deși bărbatul nu poate recunoaște asta, e prea mult pentru el. Femeia însă, cea asumată, desigur, va recunoaște mereu că are nevoie de un bărbat asumat. Prin el, ea se centrează pe viață, pe curgerea ei. Dacă nu există un el asumat în viața ei, iubirea ei se revarsă pe aiurea în zadar. Și atunci suferă pentru că nu există o centrare, un sens clar al iubirii ei. Bărbatul face asta pentru ea, doar prin prezența lui. Prezența lui face totul, dacă e puternic, asumat, conștient. Și nu are nevoie de zeci de mii de cuvinte. Doar pe lângă minte, să mai existe și o inimă care să pulseze de viață, de bucurie, de frumos. Și când inima lui devine vie, trezită din somnul rațiunii, atunci intervine viața, adică femeia. Ea, de fapt, face totul.

Și Ne Iubim…?

Și ne iubim c-o patimă nebună,
Trăind, mereu, același început,
Te-alung din gândul meu, apoi te caut,
Strigându-ne atunci când ne-am pierdut.

Mi-e cald … mi-e frig … mi-e bine … iar mă doare,
Ne biciuim cu vorbe … mint … mă minți …
Pierduți, apoi, într-o îmbrățișare
Ne regăsim, ca doi copii cuminți.

Și iar te-alung … și iar te chem … O, Doamne!
De s-ar sfârși odată acest chin,
Să nu mai simt, sărutului tău, gustul,
Care nu e nici miere, nici venin.

Ca un blestem mi-ai apărut în viață,
Iar eu nu am putut să mă ascund,
De-aș fi avut de-ales să beau otravă,
Aș fi băut paharul pân* la fund.

Plâng nopți în șir că nu-mi găsesc puterea,
Nici să renunț, nici iadului să-i cer,
Ștergându-ți, pe vecie, datoria,
Să nu mi te mai țină prizonier …

Și, cum să fac? Învață-mă, Tu, Doamne!
Doar Tu le știi, pe toate, cel mai bine ! …
Când, să renunț, ar însemna să-mi lepăd
O jumătate-a inimii din mine…

Si ce daca?

Si ce daca viata se joaca iar cu mine
Caci dupa ce zambesc mi-aduce lacrima
Eu sunt multumimt ca ziua care vine
Mi-aduce iar iubirea ce-o port in mintea mea
Inca de cand ma stiu, viata, mi-ai fost o lupta
Caci ce-a ce ma ursit, a fost o zana rea
Si singur de-am ramas in lumea ce-a pierduta
M-am ridicat de jos zambind in fata ta
Cu pasii tremurand am tot pasit spre tine
Si chiar de mi-a fost teama, pe drumul drept am fost
Am asteptat sa vii, sa te intorci la mine
Si sa ma faci sa cred ca am trait cu rost

Dar viata e o carte, ce trebuie jucata
Abia intr-un sfarsit constati ca ai pierdut
Ai vrea sa faci orice ca sa mai joci odata
Dar jocul este unic, nimic nu-i de facut
Tu viata neasatula de ura si venin
Poate ca intr-o zi i-ti va fi dor de mine
Si atunci tu insusi viata vei deveni un chin
Caci nu am sa mai pot sa ma intorc la tine
Atunci cand am venit pe asta lumea rece
Si am primit statutul de simplu muritor
Nu am stiut ca timpul asa de iute trece
Si rolul meu prin tine va fi de calator